CINE MAI VREA, DE FAPT, CEAHLĂUL?
Un fost finanțator spune că a închis definitiv capitolul fotbal. Nu mai vrea funcții, nu mai vrea management, nu mai vrea să audă de ceea ce i-a făcut rău. Și totuși... încă pune bani. Întrebarea este simplă și incomodă: cine mai vrea, de fapt, Ceahlăul?
Există în fotbalul românesc momente în care o declarație spune mai mult decât un clasament.
La Piatra Neamț, una dintre aceste declarații a venit de la omul care, până nu demult, a fost principalul susținător financiar al fotbalului nemțean.
Anton-Ioan Măzărianu spune că pentru el capitolul fotbal este închis.
Definitiv.
Spune că nu se mai implică în managementul clubului. Că nu mai vrea să ia decizii. Că este profund dezamăgit de ceea ce s-a întâmplat și că fotbalul i-a făcut mult rău.
Și totuși, Ceahlăul mai primește bani de la el.
Nu pentru că mai urmărește vreo funcție.
Nu pentru că mai controlează clubul.
Nu pentru că își construiește un proiect personal.
Ci, spune el, din dragoste pentru Ceahlăul.
Și aici începe povestea cu adevărat.
Dacă el nu mai vrea managementul, cine mai vrea clubul?
„Acum clubul mai trăiește pentru că le mai dau eu câte ceva.”
Este una dintre acele fraze care nu mai au nevoie de comentarii.
Pentru că, dincolo de orice strategie, de orice discurs despre reconstrucție și de orice promisiune pentru viitor, rămâne întrebarea:
Cine mai pune bani pentru Ceahlăul?
Măzărianu spune că de la alte firme din Neamț nu a venit nici măcar 1.000 de lei.
Nu vorbim despre milioane.
Nu vorbim despre bugete de Liga a II-a.
Vorbim despre 1.000 de lei.
Dacă afirmația este corectă, atunci fotbalul nemțean are o problemă care depășește cu mult situația unei echipe aflate într-un moment dificil.
Are o problemă de solidaritate.
Are o problemă de încredere.
Are o problemă de imagine.
Dar, mai ales, are o problemă de asumare.
Ceahlăul nu este proprietatea unui singur om
Aici trebuie spus foarte clar un lucru.
Ceahlăul nu poate fi responsabilitatea unui singur om.
Nici a lui Măzărianu.
Nici a actualei conduceri.
Nici a Primăriei.
Nici a Consiliului Județean.
Nici a suporterilor.
Un club cu istoria Ceahlăului este, în primul rând, un bun simbolic al comunității.
Iar dacă această comunitate vrea să mai aibă fotbal de performanță, trebuie să demonstreze asta și prin fapte.
Nu prin comentarii pe Facebook.
Nu prin indignare după un 0-5.
Nu prin nostalgia după perioada în care Ceahlăul juca în Liga I.
Și nici prin întrebarea eternă:
„De ce nu bagă cineva bani?”
Întrebarea adevărată este alta:
„Eu ce fac pentru Ceahlăul?”
Au existat bani. Au existat oameni. Au existat și greșeli
Istoria recentă a clubului nu poate fi albită.
Au fost bani cheltuiți.
Au fost promovări.
Au fost speranțe.
Au fost decizii bune și decizii discutabile.
Au fost proiecte care au început promițător și s-au terminat prost.
Au fost oameni care au plecat.
Au fost oameni care au rămas.
Au fost perioade în care Ceahlăul a părut că poate reveni acolo unde îi este locul.
Și apoi a venit prăbușirea.
Astăzi, clubul încearcă să supraviețuiască în Liga a III-a.
Iar fostul finanțator, omul care a pus cea mai mare parte din resursele financiare în proiectul recent, spune că nu mai vrea să se implice.
Dar încă ajută.
Asta ar trebui să doară.
Nu doar pe Măzărianu.
Pe toată lumea.
„Parcă eu aș fi cerut bani pentru mine”
Poate cea mai grea parte a declarațiilor sale este cea în care vorbește despre sentimentul că a fost privit printr-o lentilă negativă.
„Parcă eu aș fi cerut bani pentru mine, să-i duc acasă, nu pentru echipă.”
Din această frază se simte ruptura.
Un om care a finanțat fotbalul spune că a rămas cu impresia că, în loc să fie văzut drept unul dintre cei care au încercat să țină clubul în viață, a ajuns să poarte și o parte din eticheta negativă a perioadei respective.
Aici se află una dintre marile tragedii ale fotbalului românesc:
finanțatorul pleacă dezamăgit, comunitatea rămâne fără finanțator, iar clubul rămâne între ele.
Și începe din nou căutarea.
A următorului om.
A următoarei firme.
A următorului sponsor providențial.
Până când, într-o zi, nu mai vine nimeni.
Și atunci ce facem?
Măzărianu propune, indirect, și o soluție.
Nu una spectaculoasă.
Nu una care să aducă mâine promovarea.
Ci una care cere răbdare.
Copiii și jucătorii locali.
O echipă construită în jurul zonei.
O academie care să producă fotbaliști.
O formație care să accepte că poate pierde astăzi pentru a putea câștiga peste trei-patru ani.
Dar aici trebuie să fim sinceri.
Este foarte ușor să spui:
„Vrem jucători locali!”
Este mult mai greu să accepți rezultatele care vin odată cu această strategie.
Un junior nu devine fotbalist matur după un comunicat de presă.
Nu devine fotbalist după două antrenamente.
Nu devine fotbalist pentru că poartă tricoul Ceahlăului.
Are nevoie de ani.
De antrenori.
De infrastructură.
De competiții.
De minute.
De răbdare.
Și, mai ales, de un club care să reziste financiar suficient de mult pentru a-l aștepta.
Va mai lua bătaie Ceahlăul. Poate rău.
Măzărianu spune ceea ce foarte puțini oameni din fotbal au curajul să spună:
„Va mai lua bătaie Ceahlăul cu scoruri mari.”
Asta este realitatea unei reconstrucții.
Dar există o limită.
Răbdarea suporterului trebuie să fie susținută de un proiect credibil.
Nu poți cere unui om să suporte ani de înfrângeri doar spunându-i:
„Ai răbdare.”
Trebuie să-i arăți de ce să aibă răbdare.
Să vadă juniori promovați.
Să vadă fotbaliști locali crescând.
Să vadă o academie funcțională.
Să vadă stabilitate.
Să vadă un plan.
Să vadă că înfrângerea de astăzi face parte dintr-o construcție și nu este doar rezultatul unei noi improvizații.
Problema numărul unu rămâne banii
Aici nu există romantism.
Poți vorbi despre tradiție.
Poți vorbi despre copii.
Poți vorbi despre suporteri.
Poți vorbi despre identitate.
Dar fotbalul costă bani.
Iar Măzărianu avertizează că, dacă nu apare o alternativă financiară, echipa nu va putea merge mai departe.
Chiar și o echipă construită cu localnici are nevoie de finanțare.
Chiar și Liga a III-a costă.
Chiar și juniorii costă.
Iar un club profesionist nu poate funcționa permanent cu mâna întinsă către același om.
De aceea, poate că întrebarea zilei nu este:
„De ce nu mai bagă Măzărianu bani?”
Ci:
„De ce mai trebuie să bage Măzărianu bani?”
Aici este adevărata problemă.
Cine mai vrea Ceahlăul?
Companiile mari?
Măzărianu spune că unele ar putea ajuta, dar nu vor.
Mediul de afaceri?
Spune că nu a venit aproape nimic.
Autoritățile locale?
Pot reprezenta o parte a soluției, dar există reguli, condiții și necesitatea cofinanțării.
Suporterii?
Pot pune presiune, pot susține, pot atrage sponsori, pot cumpăra bilete, abonamente și produse ale clubului.
Conducerea?
Are obligația să construiască un proiect credibil și să recâștige încrederea.
Academia?
Trebuie să producă fotbaliști.
Iar omul care a fost finanțator?
Spune că a închis capitolul.
Și totuși...
încă plătește.
Asta nu mai este o problemă de fotbal. Este o problemă de comunitate.
Piatra Neamț a avut fotbal mare.
A avut Liga I.
A avut cupe europene.
A avut jucători importanți.
A avut stadion plin.
A avut generații care au crescut cu Ceahlăul.
Acum are o echipă care încearcă să reconstruiască de jos.
Nu este o rușine să joci în Liga a III-a.
Rușinea ar fi să nu mai existe deloc.
Iar Măzărianu spune exact asta:
„Suporterii adevărați trebuie să înțeleagă și să aprecieze că echipa nu a murit încă.”
Nu este o frază triumfală.
Este aproape un strigăt de alarmă.
Nu a murit încă.
Dar cât timp poate trăi dacă nimeni nu își asumă responsabilitatea pentru viitorul ei?
SNP: Cine mai vrea, de fapt, Ceahlăul?
Poate că aici trebuie să lăsăm deoparte toate polemicile.
Toate taberele.
Toate explicațiile despre trecut.
Toate războaiele personale.
Și să punem întrebarea simplu.
Cine mai vrea, de fapt, Ceahlăul?
Dacă răspunsul este „suporterii”, atunci trebuie să-i vedem lângă echipă.
Dacă răspunsul este „mediul de afaceri”, atunci trebuie să apară sponsorizările.
Dacă răspunsul este „autoritățile”, atunci trebuie construit un mecanism legal și sustenabil de sprijin.
Dacă răspunsul este „conducerea”, atunci trebuie să vedem proiectul.
Dacă răspunsul este „academia”, atunci trebuie să vedem juniorii promovând.
Dacă răspunsul este „comunitatea”, atunci comunitatea trebuie să demonstreze asta.
Pentru că Ceahlăul nu poate fi salvat prin nostalgie.
Nu poate fi finanțat prin comentarii.
Nu poate fi reconstruit prin promisiuni.
Și nu poate depinde la nesfârșit de un singur om care spune că fotbalul i-a făcut rău, dar care încă scoate bani din buzunar pentru ca echipa să nu dispară.
Poate că acesta este momentul în care Piatra Neamț trebuie să răspundă.
Nu Măzărianu.
Nu un viitor finanțator providențial.
Nu primarul.
Nu Consiliul Județean.
Nu conducerea clubului.
Piatra Neamț.
Pentru că întrebarea nu mai este dacă Anton-Ioan Măzărianu mai vrea Ceahlăul.
El tocmai ne-a spus că, în management, nu.
Dar încă îl ajută.
Întrebarea este mult mai incomodă:
CINE MAI VREA, DE FAPT, CEAHLĂUL?
Iar răspunsul nu se va auzi la televizor.
Se va vedea în bani.
În stadion.
În academie.
În sponsorizări.
În copii.
În răbdare.
În asumare.
Și, mai ales, în ceea ce se va întâmpla cu acest club în următorii ani.
Pentru că Ceahlăul încă trăiește. Dar un club nu poate trăi la nesfârșit doar din dragostea unui om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu