Sportul nemțean de performanță

Povestea penaltyurilor de la Milano. "Unde dracu se duce să bată el? Nu vede că e mort?”

Real a pierdut tragerea la sorți a penaltyurilor, dar Atletico le-a cedat locul. ”Vreau să fac ceva important”, au auzit elevii lui Zidane. Era glasul lui Lucas Vazquez, un tip de 25 de ani. L-au lăsat primul. Bale își pierduse un picior. Medicul nici n-a vrut să audă de execuție. A marcat. ”Sunt mort, dar stați liniștiți”, le-a zis Ronaldo. Portughezul își rezervase glonțul de platină.

”Churu, bă, trebuie să câștigă, tragerea la sorți! Trebuie să dăm primii! Ne auzi?”

Sergio Ramos e Churu. Dă roată, le ia pulsul cu ochii. E căpitanul lor, a marcat în două finale de Champions League, acum îl roagă să facă o minune când arbitrul englez va da cu banul. Tre' să se ducă spre locul unde-l așteaptă saxonul și Gabi, omologul său plăpumar. Se duce. Se întoarce.”Nașpa, am pierdut tragerea la sorți. Dar dăm primii!”

”Stai, tată, cum așa?” ”Vor să dea după noi. Am ales poarta galeriei. Nu e bine?” Cum naiba să nu fie?

În punctul culminant la finalei de la Milano, de pe ”San Siro”, Atletico are mingea în mână. Dar nu și ”cojones”, face apel la istorie. Cu PSV, olandezii au dat primii și au pierdut. În orașul lui Visconti, băieții lui Simeone cred că fac cel mai bun scenariu și cea mai tare regie: dușmanii trag primii și pierd. Simplemente, no? Stop! În nebunia aceea, în secundele în care creierul vrea să iasă precum Atena din capul lui Zeus, iar inima sparge pieptul, cineva se gândește la statistică: da, un studiu din 2010 arată că cei care pun primii varza pe var, nu apucă de urechi trofeul, oricare ar fi el. 60 la sută! Merge sau nu...Nadal, de exmplu, vrea să piardă, să joace, întotdeauna, primul set cu vântul în față. Revenim pe iarbă...

În 2012, în decisiva cu Bayern Munchen, a ratat Cristiano Ronaldo, cel mai bun executant de lovituri de departajare dintre toți cei mai buni executanți de lovituri de departajate. Specialistul. Acum le trebuie un doctor-începător, ală de dă la mână pensa, foarfecele, fașa...”Vreau să fac ceva important!” Hop, capetele spre el! E glasul lui Lucas Vazquez, ”copilul”. 25 de ani. De pe creștet, privirile li se mută pe țurloaiele lui. Nu-i tremură! ”Să le dea, mă, el, pe toate!”, vine gluma, descătușarea, acul de siguranță intrat în piciorul unui scafandru căruia tocmai i s-a pus un cârcel. 

Lucas de la Harlem Globetrotters

După meci, în vestiar, madrilenii aveau să recunoască. Lucas Vazquez le-a dat speranțe, Lucas Vazquez i-a făcut să creadă. Primul gest: învârtirea mingii pe deget, de parcă era un băiat de la Harlem Globetrotters. ”Unii dintre noi nu puteam merge, alții nici nu puteam privi. Și bulangiul ăsta dă primul penalty, într-o finală de Champions League, ca și cum un puști ar bate un 11 metri într-un amical?” Al doilea gest: a bătut cu aceeași liniște în trup, cu același calm. Da, știa că Oblak e un monstru, știa că Oblak apără tot. Dar l-a curentat! Al treilea gest: a zburat spre fanii Realului, a tras de siglă, a sărutat-o, le-a arătat-o! Ăia au luat foc, voiau să coboare, cu sutele, cu miile, pe gazon. Gata, de la primul șut Realul câștigase!

David, David Bettoni, secundul lui Zidane, făcuse lista. Primul, caz rezolvat. Al doilea, Marcelo. Al treilea, un șchiop. Madridul în maxima sa splendoare! Când hârtia cu executanții a început să se plimbe din mână în mână, o voce a sunat alarma. ”Mister, n-ar fi mai bine ca cei mai buni executanți să tragă primii? Să fim siguri”...Zizou s-a întors spre glas. ”Și care sunt cei mai buni? Dacă îi știi tu, îi spui și eu în pun!”

Bale sau Peneș Curcanul

În 2012, Mourinho a scos la bătaie, din prima, toată artileria grea: Cristiano, Kaka, Ramos. Toți trei au ratat. Mingea trimisă de ultimul este, și acum, căutată de astronauți, pe Marte sau unde o fi parcat...”Suntem o echipă de viteziști, ei, una de maratoniști. Când au egalat, am început să suferim. Au avut două schimbări în prelungiri, noi, din cauza crampelor, puteam termina în nouă pe teren. S-a rupt Dani, s-a rupt Gareth. Trebuie să avem grijă!”

Bale e precum Peneș Curcanul. 20 de minute nu și-a simțit un picior. Vrea să tragă. E sigur pe el. Medicul lui Real e cu spatele, nu-l vede când ia mingea. Se întoarce, madre miaaaa. ”Băăă, unde dracu se duce să bată el? Nu vede că e mort?” E prea târziu. În toată nebunia asta, cu stadionul căzând pe jucători, cu fotbaliști șchiopi, rupți, deșirați, un singur tip e liniștit, tranquillo. Vorbește cu Dumnezeu. E Keylor Navas.

Luis Llopis

, antrenorul portarilor, a văzut toți executanții de penaltyuri de la Atletico Madrid până la nivelul cadeților. Care-i procentul când ăia iau colțul stâng sau drept, când trag pe sus sau pe jos, tare sau mai puțin tare, cu schemă sau directamente. Sute de secrete. I le-a spus și lui Keylor. Griezmann nu ratează.

Când Juanfran a plecat spre minge, Navas a vorbit de unul singur. ”Jucătorul lui Atletico va trage la fel ca în meciul cu PSV”. Auzea, în cap, vorbele lui Llopis. ”În dreapta ta, aproape de bară”. Bingo!

Înainte de penaltyuri, cu o jumătate de Planetă în fața televizorului, un jucător a început să fie sincer. Nu era oricine. Se intitula Cristiano Ronaldo. ”Sunt mort. Mort! Picioarele nu mă mai ascultă, nu mă mai ascultă. Nu mă simt bine!” Băieții-l giniseră. N-avea viteză, nu-i ajuta în apărare. Când foaia lui Bettoni a început să circule, i-au căutat numele: trăgea ultimul. CR7 își rezervase glonțul de platină. ”Dar ești bine, poți?” ”Cât să trag, da! Stați liniștiți, o dau!”

Zidane avea să recunoască cum portughezul i-a spus, după 45 de minute, pe teren, că are o viziune. ”Mister, dau golul decisiv!” Corpul nu-l mai ajuta după două ore de fotbal. Creierul, însă, da, mai licărea. În 2008, la Moscova, contra lui Chelsea, a ratat și a terminat jocul plângând. Acu voia la fel, dar de bucurie. N-a lovit-o-n figurine, a dat la fel ca și colegii săi: stânga lui Oblak. GOOOL și fularele se pregăteau pentru gâtul zeiței Cibeles, Marea Mamă a Zeilor...A 11-a.

”Și cine trebuia să fie al șaselea”, l-au întrebat pe Pepe la ieșirea de la vestiare.

”Nimeni, cine dorea! Nu era prevăzut, habar nu aveam!”

La golul lui Cristiano, Zidane a spart aerul cu pumnul și a surâs. Pregunta: ”Când a fost mai greu, ca jucător sau ca antrenor?” ”Ca tehnician, nici nu încape comparație!” Așa e, avea dreptate! În ultima sa finală sub tricou alb n-a avut decât de împins mingea centrată de Roberto Carlos...O bagatelă...