Există orașe care își pierd echipele de fotbal fără ca asta să pară, la prima vedere, o tragedie. Se spune că „este doar sport”, că sunt probleme mai importante, că bugetele trebuie chibzuite. Dar realitatea din tribune spune altceva. O spun copiii îmbrăcați în galben și negru, cu pumnii strânși în aer, și o spun adulții care aplaudă, ridică eșarfe și transmit mai departe o apartenență care nu apare în nicio balanță contabilă.
Ceahlăul nu este doar o echipă de fotbal. Este un liant între generații. În tribunele stadionului, copilul care strigă astăzi numele echipei este continuarea tatălui care a făcut același lucru acum 20 sau 30 de ani. Dispariția Ceahlăului nu ar însemna doar lipsa unui club din clasamente, ci ruperea acestui lanț tăcut de memorie și identitate.
Pentru o comunitate locală, fotbalul are un rol care depășește performanța sportivă. El oferă repere, modele, emoții comune. Creează sentimentul de „noi” într-o lume tot mai fragmentată. Când un copil poartă cu mândrie o eșarfă a Ceahlăului, el nu susține un buget sau o formă juridică, ci o poveste. Una care îi spune că orașul lui contează, că are ceva al lui.
Dispariția echipei ar lăsa un gol care nu poate fi umplut ușor. Nu doar în sport, ci în viața socială a orașului. Mai puține motive de întâlnire, mai puține emoții colective, mai puține amintiri comune. Un oraș fără echipa sa emblematică devine mai tăcut, mai fragmentat, mai lipsit de coeziune.
În acest context, rolul autorităților locale nu poate fi redus strict la respectarea legii. Desigur, legalitatea este esențială. Nimeni nu cere încălcarea normelor sau gesturi iresponsabile. Dar între „nu se poate” și „cum putem face?” există o diferență de viziune. Autoritățile nu sunt doar administratori de bugete, ci și gardieni ai interesului public pe termen lung.
În multe comunități, sportul este tratat ca o investiție socială, nu ca o cheltuială inutilă. Fotbalul înseamnă infrastructură, educație prin sport, prevenție socială, sănătate și apartenență. Înseamnă copii care aleg terenul în locul străzii și părinți care găsesc un motiv comun de mândrie locală.
Ceahlăul a devenit, fără să vrea, simbolul unei întrebări mai mari: ce fel de oraș vrea să fie Piatra-Neamț? Un oraș care își lasă reperele să dispară invocând limite sau unul care caută soluții, parteneriate și strategii pentru a-și păstra identitatea vie?
Fotografiile din tribune sunt mai mult decât imagini de meci. Ele sunt dovada că fotbalul încă trăiește în comunitate. Că există emoție, atașament și speranță. Dacă Ceahlăul va dispărea, nu va dispărea doar o echipă, ci o parte din sufletul orașului. Iar asta este o pierdere pe care niciun comunicat administrativ nu o poate cuantifica.
Dacă Ceahlăul dispare
Dacă Ceahlăul dispare, nu se va stinge doar o echipă de fotbal. Se va stinge un loc în care un copil a învățat, pentru prima dată, ce înseamnă să aparții.
Se va stinge o duminică în care tatăl și copilul au mers împreună pe același drum, purtând aceleași culori. Se va stinge o bucurie simplă, strigată din tribune, fără calcule, fără interese, fără comunicate.
În tribune nu sunt investitori. Sunt copii cu eșarfe prea mari pentru gâtul lor. Sunt părinți care știu că poate nu vor câștiga trofee, dar vor câștiga amintiri. Sunt oameni care, timp de 90 de minute, uită de griji și devin o comunitate.
Ceahlăul a fost mereu mai mult decât fotbal. A fost dovada că Piatra-Neamț contează. Că acest oraș are o voce, o poveste, o emoție care se aude dincolo de munți. A fost locul unde generațiile s-au întâlnit fără să-și dea întâlnire.
Dacă dispare Ceahlăul, copiii vor rămâne fără o poveste locală. Fără un simbol care să le spună: „și de aici se poate”. Vor rămâne doar ecranele, doar idolii îndepărtați, doar sentimentul că lucrurile importante se întâmplă mereu în altă parte.
Un oraș fără echipa lui devine mai rece. Mai fragmentat. Mai singur. Pierde acel „noi” care nu se vede în bugete, dar se simte în inimă.
Poate că legea spune ce nu se poate. Dar viitorul unui oraș se construiește din ceea ce alege să protejeze. Iar Ceahlăul a fost, zeci de ani, unul dintre lucrurile care meritau protejate.
Pentru că atunci când un copil ridică pumnii în aer și strigă numele echipei, nu strigă pentru un scor. Strigă pentru un vis. Iar orașele care își lasă visele să dispară devin doar puncte pe o hartă.
NU E DOAR FOTBAL
Este primul fular.
Prima duminică în tribune.
Primul „noi”.
Este copilul care strigă fără să știe scorul.
Este părintele care știe că nu joacă doar un meci,
ci o poveste care se transmite.
Ceahlăul nu este o cheltuială.
Este identitate.
Este memorie.
Este orașul spus pe nume.
Când dispare echipa,
nu se golește un stadion.
Se golește o parte din oraș.
Legea poate spune ce nu se poate.
Dar viitorul se construiește din ceea ce alegi să aperi.
Un copil cu pumnii ridicați nu cere bani.
Cere un vis.
Iar orașele care renunță la vise
rămân doar locuri pe hartă.
Ceahlăul suntem noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu